Anii Renașterii Naționale au fost pentru Igor Șarov, doctor, profesor universitar și prorector al Universității de Stat din Moldova, o perioadă de formare intelectuală și civică, în care universitatea a devenit un spațiu al libertății și al redescoperirii identității.
Student la Facultatea de Istorie, Igor Șarov a fost membru al cenaclului „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, unde, alături de colegi, promova dreptul la adevăr istoric, limba română, grafia latină și apropierea de spațiul cultural românesc.
Peste ani, Igor Șarov își amintește, într-un interviu acordat moldpres, de profesorii care i-au insuflat curajul de a privi istoria fără falsificări și de atmosfera din Piața Marii Adunări Naționale, devenită o adevărată agora a societății.
Igor Șarov este unul dintre autorii manualelor de Istorie a Românilor din care au învățat elevii din Republica Moldova în primii ani de după independență. În anii 2020-2026 a fost rector al Universității de Stat din Moldova, perioadă în care instituția a valorificat cooperarea cu România pentru dezvoltarea și modernizarea procesului educațional.
Astăzi, privind retrospectiv la anii Renașterii Naționale, istoricul formulează și câteva viziuni despre responsabilitatea generațiilor de după Independență, rolul educației și al memoriei istorice, despre direcția în care trebuie să se îndrepte Republica Moldova.
Pentru generația care a trăit anii 1988–1991 nu din manuale, ci în piețe, în aule, în redacții, în școli și pe străzile Chișinăului, Independența Republicii Moldova nu a fost o simplă formulă juridică. A fost culminarea unei treziri. A fost ieșirea dintr-o lungă tăcere impusă, recuperarea unui adevăr despre limbă, memorie, identitate și apartenență.
La sfârșitul anilor ’80, nu ceream privilegii. Ceream normalitate: dreptul de a ne numi limba română, dreptul de a scrie cu alfabet latin, dreptul de a ne cunoaște istoria și de a ne regăsi în spațiul cultural românesc și european din care fuseserăm smulși. Marea Adunare Națională din 27 august 1989 și revenirea la grafia latină au exprimat această voință colectivă. Pentru mulți dintre noi, aceste revendicări nu reprezentau un capăt de drum. Ele erau începutul revenirii la firesc.
Anii unei treziri: 1988–1991
Între 1988 și 1991 am traversat, într-un timp istoric foarte scurt, etape pe care alte popoare le-au parcurs în decenii. Am trecut de la frică la rostire publică, de la limba marginalizată la alfabetul latin, de la o istorie falsificată la nevoia imperioasă de adevăr, de la obediența față de centrul imperial la afirmarea suveranității. Pentru mine, această trezire a avut și o dimensiune profund universitară. În 1988, la Facultatea de Istorie, a fost împreună cu colegii membri ai cenaclului „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, un spațiu al ideilor libere, al recuperării memoriei istorice și al afirmării identității românești. Prin discuțiile, lecturile și inițiativele noastre promovam dreptul la adevăr istoric, la limba română, la grafia latină și la reintegrarea firească în spațiul cultural românesc. Activitatea noastră se desfășura în paralel cu efervescența Cenaclului „Alexei Mateevici”, una dintre inițiativele civice importante ale mișcării de renaștere națională de la sfârșitul anilor ’80.
În această formare a noastră, rolul dascălilor a fost esențial. Profesorul Alexandru Moșanu, decan al Facultății de Istorie în acei ani decisivi și viitor președinte al Parlamentului Republicii Moldova, ne-a oferit nu doar rigoare profesională, ci și curajul de a privi istoria fără falsificări și de a o asuma ca responsabilitate civică. Alături de el, profesorii Gheorghe Palade, Pavel Parasca, Anatol Petrencu au contribuit decisiv la formarea noastră ca istorici și cetățeni. Prin exigență intelectuală, spirit critic, devotament față de adevărul istoric și capacitatea de a cultiva dialogul, acești profesori ne-au arătat că istoria nu este o disciplină inertă, ci o formă de responsabilitate față de societate. Pentru noi, studenții de atunci, ei au fost mai mult decât profesori: au fost repere de verticalitate, care ne-au învățat că a spune adevărul despre trecut nu este un gest de provocare, ci o datorie; că identitatea se apără prin cunoaștere; și că universitatea trebuie să rămână un spațiu al libertății intelectuale, al demnității și al serviciului public.
Piața Marii Adunări Naționale a devenit o agora. Acolo s-a născut conștiința că oamenii pot fi împreună nu numai pentru a protesta, ci și pentru a formula un proiect de țară. Acolo am înțeles că identitatea nu este un exercițiu de nostalgie, ci condiția libertății. Un popor care nu-și poate numi corect limba, care nu-și poate citi istoria în propria cheie culturală și care nu-și poate spune adevărul despre trecut rămâne vulnerabil în fața oricărei forme de dominație.
Declarația de Suveranitate din 23 iunie 1990 și Declarația de Independență din 27 august 1991 au fost acte de recuperare istorică. Independența a fost proclamarea dreptului nostru de a ne decide singuri destinul, după decenii de regim sovietic și de deformare a memoriei naționale.
Membriir Cenaclului „Bogdan Petriceicu Hașdeu”: Valeriu Mutruc, Angela Mutruc, Liliana Nicolaescu Onofrei, Fidel Galaicu, Ina Turtureanu, Ion Munteanu, Marina Bejenaru (Dumbrava), Ludmila Rotaru, Elena Ghetmanenco, Luiza Vulpe, Dorian Berdos, Rodica Naniu (Ursu), Liuba Barsan, Eugen Ursu, Elena Danilevici (Negru), Valeriu Banaru, Vasile Dumbrava, Ștefan Costinean, Galina Cutic. 15 ianuarie, 1988, Casa de Cultura a universității.
Independența ca prim pas
Pentru o parte importantă a generației noastre, Independența a fost înțeleasă ca o etapă. Nu ca o ruptură de România, ci ca o ieșire din imperiu și o apropiere firească de spațiul românesc. Republica Moldova sovietică era un caz aparte: majoritatea populației era legată etnic, lingvistic și cultural de un stat național, România. Această realitate nu putea fi anulată prin granițe trasate de regimuri totalitare, prin propagandă sau prin decenii de deznaționalizare.
În 1991 am privit Independența ca pe primul pas spre reîntregire. Era o perspectivă născută nu din ură, revanșă sau refuzul pluralității noastre sociale, ci din convingerea că normalitatea istorică înseamnă revenirea la unitatea noastră culturală și națională.
Am fost, probabil, maximaliști. Și am fost, fără îndoială, naivi. Aveam așteptări mari. Ne era greu să ne imaginăm că alegerile pot fi trucate, că oameni în care credeam pot trăda, că interesul personal poate învinge interesul național și că o parte atât de mare a societății poate rămâne captivă ignoranței, manipulării și nostalgiei imperiale. Aceste iluzii au fost confruntate brutal cu realitatea tranziției
Au urmat războiul de pe Nistru, fragilitatea instituțiilor, dependențele economice și energetice, corupția, alternanțele politice inconsecvente, emigrarea și folosirea identității ca instrument electoral. Independența nu ne-a oferit automat libertate deplină, prosperitate sau securitate. A trebuit să învățăm că independența nu este un moment festiv, ci o muncă permanentă de construcție instituțională, de educație și de apărare a adevărului.
Adevărul identitar și constituțional
Unul dintre cele mai importante câștiguri de după Independență a fost revenirea, treptată și uneori anevoioasă, la adevărul despre limba noastră. Limba română, consacrată în Declarația de Independență, exprimă continuitatea noastră culturală și apartenența la spațiul românesc. Această clarificare nu este o simplă dispută semantică. Ea este o condiție de asumare a propriei identități și de construcție a unei societăți moderne.
Limba română nu este un obstacol în calea coeziunii sociale. Dimpotrivă, este unul dintre cele mai puternice instrumente prin care putem construi o comunitate politică modernă, capabilă să integreze toate comunitățile care își leagă destinul de Republica Moldova.
Declarația de Independență nu este un text ceremonial. Ea reprezintă un document juridic și politic fundamental, care fixează reperele identitare ale statului nostru. Independența nu poate deveni o justificare pentru amnezie, pentru relativizarea limbii române sau pentru transformarea trecutului sovietic într-o poveste inocentă.
Unde suntem astăzi
Astăzi, Republica Moldova este mai conștientă de sine decât era acum trei decenii. Știm mai bine cine suntem. Vorbim liber despre deportări, foamete, represiune, rusificare, despre caracterul artificial al „moldovenismului” sovietic și despre consecințele ocupației. Generații noi nu mai acceptă cu ușurință falsificarea istoriei.
În același timp, nu trebuie să ne amăgim: suntem încă într-o zonă de vulnerabilitate. Suntem confruntați cu propagandă, dezinformare, nostalgii imperiale, fragilitate instituțională și tentative repetate de a transforma Republica Moldova într-un spațiu fără memorie și fără direcție. Independența autentică presupune capacitatea de a decide liber, fără presiuni externe, dar și maturitatea de a ne asuma propriile greșeli.
Parcursul european al Republicii Moldova este astăzi cea mai realistă expresie a acestei maturizări. El presupune stat de drept, instituții funcționale, educație, meritocrație, securitate și respect pentru demnitatea cetățeanului. Integrarea europeană nu ne cere să renunțăm la identitatea noastră românească; dimpotrivă, ne oferă cadrul în care aceasta poate fi exprimată liber, democratic și fără complexe.
Unirea ca proiect de responsabilitate
Unirea cu România rămâne, pentru mine, nu o lozincă, ci o temă de reflecție istorică și de responsabilitate politică. Ea nu poate fi rezultatul unei emoții de moment și nici al unei confruntări între cetățeni. Dacă va deveni realitate, va trebui să fie expresia unei voințe democratice clare, a unei societăți educate, sigure pe sine și capabile să aleagă liber.
În multe privințe, rezonez cu reflecțiile lui Alexandru Tănase despre Independență, identitate și viitorul Republicii Moldova. Împărtășesc ideea că Declarația de Independență nu este un simplu text comemorativ, ci actul juridic și politic fundamental care fixează adevărul nostru identitar, orientarea europeană și dreptul cetățenilor de a-și decide liber viitorul. Rezonez, de asemenea, cu observația că apropierea de România și eventuala reunificare nu pot fi construite prin retorică sau presiune, ci prin consolidarea Republicii Moldova ca stat funcțional, sigur, democratic și european.
Perspectiva Unirii este legată de necesitatea ca Republica Moldova să-și consolideze existența ca stat, securitatea și capacitatea instituțională. Aceasta nu este o contradicție. Dimpotrivă, un stat funcțional, european și sigur își poate formula viitorul fără teamă și fără dependențe.
A venit timpul ca ideea Unirii să treacă de la declarații la fapte. Dacă dorim o dezbatere serioasă și un proiect credibil, următorul pas logic este crearea unor comisii mixte România–Republica Moldova, cu mandat clar, obiective precise și rezultate prezentate transparent societății.
Aceste comisii nu ar trebui să fie simple structuri simbolice sau tribune pentru retorică politică. Ele ar trebui să analizeze, în mod riguros, condițiile juridice, constituționale, economice, sociale, administrative, educaționale și de securitate ale unei eventuale reunificări. Este nevoie de scenarii realiste, de evaluări profesioniste privind costurile și beneficiile, de identificarea riscurilor și de propuneri concrete pentru diminuarea acestora.
În aceste comisii, mediul universitar trebuie să aibă un rol central, nu decorativ. Economiștii, juriștii, istoricii, sociologii, specialiștii în politici publice, educație, administrație, securitate și integrare europeană pot examina experiențe internaționale comparabile, pot evalua impactul fiecărui scenariu și pot formula soluții fundamentate pe date, cercetare și interes public.
Universitățile din Chișinău, Iași, București, Cluj-Napoca, Timișoara, Suceava și din alte centre academice trebuie să devină spații ale acestei reflecții aplicate. Ele pot organiza proiecte de cercetare comune, conferințe, laboratoare de politici publice și dezbateri deschise, capabile să depășească stereotipurile, temerile și discursul electoral conjunctural.
Numai astfel aspirația Unirii poate fi tradusă într-un plan etapizat, realist și transparent. Un proiect care să fie înțeles de cetățeni, discutat fără tabuuri, evaluat cu onestitate și construit împreună de decidenți politici, universități, experți, mediul economic și societatea civilă.
Educație fără Prut: un program concret
Cred cu fermitate că apropierea dintre cele două maluri ale Prutului trebuie să înceapă, în mod sistematic și ireversibil, prin educație. Compatibilizarea programelor educaționale din Republica Moldova și România nu este o chestiune tehnică secundară, ci un proiect național concret. Ea înseamnă programe de studii armonizate, manuale și resurse didactice elaborate în dialog, recunoașterea firească a rezultatelor învățării, mobilități reale pentru elevi, studenți și cadre didactice, precum și proiecte comune de cercetare și inovare, lucruri care se întamlă deja astazi și pentru ce nu trebuie să ezităm sa spunem de fiecare data – mulțumim România!
Un asemenea program ar putea purta denumirea „Educație fără Prut” și ar avea misiunea de a construi, etapizat, un spațiu educațional românesc comun, compatibil cu standardele europene. Nu ar presupune uniformizare forțată și nici anularea particularităților instituționale, ci apropierea progresivă a curriculei, a standardelor de calitate, a mecanismelor de evaluare și a oportunităților de formare.
Prima etapă ar trebui să vizeze disciplinele care formează conștiința culturală și civică: limba și literatura română, istoria românilor, istoria europeană, educația civică și cultura democratică.
În acest fel, generațiile tinere ar învăța nu doar aceeași limbă și aceeași istorie, ci ar avea acces la experiențe comune de studiu, cercetare și viață civică. Cea mai durabilă punte dintre Chișinău și București nu este una construită numai din declarații politice, ci din școli, universități, biblioteci, laboratoare și comunități de oameni care învață și creează împreună.
Acesta este crezul meu: înainte ca Unirea să devină o realitate politică și juridică, ea trebuie să fie o realitate educațională, culturală și umană. Iar educația are puterea de a pregăti această realitate fără zgomot, fără excludere și fără teamă — prin cunoaștere, competență și solidaritate.
Lecțiile Marii Uniri
De ce am învăța istoria dacă nu am extrage nimic din învățămintele ei? Cum s-ar justifica jertfa străbunilor dacă nu am fi capabili să înțelegem rostul ei? Și de ce rămâne valabil, pentru toate timpurile, adevărul că o națiune se poate afirma deplin numai într-o țară liberă și independentă?
Răspunsurile se regăsesc în lecția Marii Uniri a Românilor din 1918, una dintre cele mai importante lecții ale istoriei noastre naționale. Ea rămâne un model de coeziune națională, socială și politică pentru generațiile de astăzi și pentru cele care vor veni.
Prima lecție este că idealul național nu se negociază. El poate fi amânat de împrejurări istorice neprielnice, poate fi încercat de războaie, ocupații, divizări administrative și politici de deznaționalizare, dar nu poate fi abandonat fără ca o comunitate să-și piardă reperele fundamentale.
A doua lecție este că nimic nu poate sta, în cele din urmă, în fața voinței unui popor exprimată liber și responsabil. Unirea românilor din 1918 a fost expresia liberului consimțământ exprimat de basarabeni, bucovineni, transilvăneni, bănățeni și maramureșeni. Ea nu a fost un act improvizat și nici rezultatul unei simple conjuncturi. A fost împlinirea unei aspirații naționale susținute de memorie, cultură, solidaritate și acțiune politică.
În această operă istorică, intelectualitatea a avut un rol de prim rang. Profesorii, oamenii de cultură, juriștii, preoții, ziariștii și liderii comunitari au educat și au ghidat aspirațiile poporului spre realizarea idealului suprem. Ei au înțeles că un proiect național nu se poate înfăptui fără cultură politică, fără educație și fără instituții capabile să pregătească societatea pentru schimbare.
Spre această idee au mers, plătind jertfa de sânge pe câmpurile Primului Război Mondial, sute de mii de români: formarea Statului Național Unitar Român. Datoria noastră nu este să transformăm această moștenire într-un simplu ritual comemorativ, ci să o înțelegem ca responsabilitate. Istoria nu ne oferă soluții gata făcute, însă ne transmite criterii de judecată: unitatea se construiește prin voință civică, prin sacrificiu, prin solidaritate și prin elite care nu se desprind de societate.
Ca profesor, rețin cu deosebită forță îndemnul elitei ardelene, rămas valabil pentru toate timpurile și toate generațiile: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!” Această frază este una dintre cele mai clare definiții ale responsabilității publice. Ea cere elitei să nu se izoleze în confortul propriilor interese, instituțiilor să nu se îndepărteze de nevoile reale ale cetățenilor, iar intelectualilor să păstreze permanent legătura dintre adevărul istoric și destinul concret al comunității.
În discuția despre viitorul Republicii Moldova, lecția Marii Uniri ne obligă să ne întrebăm dacă suntem pregătiți să construim, cu aceeași seriozitate și răbdare, un proiect care să depășească ciclurile electorale și calculele de moment. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci Unirea trebuie pregătită nu prin gesturi simbolice izolate, ci prin educație, cercetare, dialog public, cooperare instituțională și voință democratică exprimată limpede.
Aula Regina Maria, inaugurată la Universitatea de Stat din Moldova, proiect realizat cu sprijinul Departamentului pentru Relații cu Republica Moldova al Guvernului României. 30 noiembrie 2022.
Independența ca obligație
Ziua Independenței nu trebuie să fie doar o comemorare a entuziasmului din 1991. Este ziua în care trebuie să ne întrebăm ce am făcut cu libertatea dobândită atunci.
Am câștigat dreptul de a ne decide destinul. Dar acest drept trebuie apărat prin școală, cultură, justiție, administrație onestă, presă liberă și solidaritate civică. Trebuie apărat prin respect pentru limba română, prin cunoașterea istoriei și prin refuzul de a negocia adevărul pentru avantaje politice conjuncturale.
Independența nu este opusul unității românești și nici contrariul integrării europene. Dimpotrivă: ea a fost ieșirea din captivitate și posibilitatea de a reveni, prin voință liberă, în familia culturală românească și în comunitatea democratică europeană.
La 27 august, merită să ne amintim nu doar ce am visat în 1988–1991, ci și de ce am avut curajul să visăm. Libertatea nu ne-a fost dăruită. A fost cerută, apărată și afirmată de oameni care au crezut că adevărul istoric poate redeveni temelie pentru viitor.
Igor Șarov,
prorector pentru dezvoltare strategică și parteneriate, Universitatea de Stat din Moldova
Independența Republicii Moldova nu s-a făcut într-o singură zi. A fost rezultatul unui proces început cu ani înainte de o generație care a avut curajul să ceară libertate, să-și apere identitatea și să revendice dreptul de a-și decide propriul destin. „Cronica Independenței” reconstituie această perioadă prin mărturiile oamenilor care au trăit acele timpuri și explicațiile istoricilor. Sunt povești despre oameni, curaj, speranță și despre o societate care a avut puterea să ceară schimbarea.
