Pentru a putea adera la Uniunea Europeană, Republica Moldova trebuie să aibă ambasadori buni în fiecare țară din Uniunea Europeană, care să fie capabili să explice fiecărui grup politic din cele 27 de țări UE despre ce vrea Moldova și ce plus valoare oferă statul moldovenesc Uniunii Europene. Declarația aparține fostului europarlamentar roman Cristian Preda și a fost exprimată în cadrul interviului oferit realizatorului ONE TV Iurii Ceabanov, în contextul campaniei de informare “Europa de lângă noi”, lansată de posturile ONE TV și STAR TV. Politologul Cristian Preda a mai precizat că aceasta este una dintre lecțiile care pot fi învățate de Chișinău din experiența României de aderare la UE.
– Vă salut în cadrul proiectului Europa de lângă noi, un proiect care vrea să fie un ciclu de emisiuni la care vor veni invitații noștri și vom vorbi despre integrarea europeană, despre integrarea României și despre ce poate învăța Republica Moldova din lecțiile vecinilor noștri de peste Prut. Bună ziua, domnule profesor, vă mulțumesc că ați venit!
– Vă mulțumesc pentru invitație! E o plăcere să fiu la Chișinău și să discutăm despre temele de felul acesta.
– Îl avem astăzi alături de noi, pe domnul Cristian Preda, europarlamentar în intervalul 2009-2019 și, nu în ultimul rând, un mare prieten al Republicii Moldova.
– Așa îmi place să cred. Dacă au remarcat-o și alții…
– Da, alții au remarcat, că noi simțim lucrul ăsta. Experiența trăită de România în procesul de aderare care a fost, cum a fost și ce putem învăța noi, moldovenii din povestea asta?
– România s-a hotărât să o ia pe calea europeană destul de târziu. În 95 s-a semnat un acord al partidelor politice, pe urmă în 1996- 2000 a fost o guvernare care a pregătit deschiderea negocierilor. Abia în 2000 am negociat, deci trecuse vreo 10 ani de când căzuse comunismul până să ne punem la treabă. A fost destul de rapid, 4 ani. Țările din Balcanii de Vest, după noi, au trebuit să aștepte unele, mult mai mult și a și durat negocierea mai mult. La noi a fost vreme de 4 ani și, de fapt, negocierile s-au terminat abia la sfârșitul lui 2004. A trebuit să ne obișnuim cu ideea că legea europeană e peste legea românească, de asta, de pildă, a trebuit să se modifice Constituția. La noi nu s-a făcut un referendum, cum s-a făcut în alte în alte țări din Europa Centrală și Orientală, care au fost de părere că cetățenii trebuie să meargă la urne. Pentru că la noi opinia a fost foarte omogenă, adică erau 80% , 90 % din cetățeni care spuneau „Vrem în Uniunea Europeană!” În alte părți, opinie a fost divizată.
– A fost mai ușor pentru clasa politică românească, unanimitatea asta și dorința societății de integrare?
– Există avantaje, pentru că la Bruxelles ajungea mesajul clar, toată lumea e pe tema asta și atunci hai să ne uităm la ea. A existat și o parte proastă, pentru că asta n-a permis dezbaterea. Noi dezbatere am început să facem după ce am intrat și asta a făcut ca unele dintre întrebările care puteau să fie puse înainte de a intra au fost puse mai târziu și de aici și anumite mitologii politice. Am învățat în timpul negocierii și după aceea câteva lucruri importante. În primul rând, lecția esențială a fost aceea că legiferarea trebuie să însemne consultarea tuturor părților interesate, stakeholders. Bun, unii au învățat această lecție și au aplicat-o, alții, au aflat de ea și n-o aplică nici azi, adică legiferează fără să discute cu cei care vor fi afectați de legislație. Faci o lege a pensiilor, trebuie să vezi ce cred pensionarii. Faci o lege a agriculturii, trebuie să vezi ce vor fermierii, producătorii de conserve. Au mai existat niște lecții importante și anume, aici e o chestiune care ține de democrație. Vedeți că România între 96 și 2008 a avut un ciclu cum n-a mai cunoscut în istoria ei politică, un ciclu de alternanță democratică. Adică cei care organizau alegerile treceau în opoziție. Asta s-a întâmplat și în 1996, și în 2000, și în 2004 și 2008.
– E de bine pentru exercițiul democratic?
– Am fost bine. Atunci testul dublei alternanțe era considerat esențial pentru calitatea democrației. Așa se vorbea în timpurile acelea, ai o democrație bună dacă trec rând pe rând de la putere și din opoziție marile forțe politice. Și asta a dat o anumită conștiință publică.
– Ați pomenit o chestie interesantă, ați pomenit un acord. Bănuiesc că v-ați referit la Acordul de la Snagov.
– Da, exact.
– Credeți dumneavoastră că e posibil în Moldova sau avem nevoie noi, moldovenii, de un acord de la Snagov, de un fel de coeziune a forțelor politice? Ținând cont că la noi unele partide nici nu iau în calcul opțiunea pro-europeană.
– Nu sunt în postura de a da sfaturi. În Moldova s-a ales altă cale, e vorba de un referendum care, ca orice referendum, separă tabere. Și va exista un răspuns majoritar. Evident că majoritatea trebuie luată în seamă. Nu se pune problema să o ignori, atunci când o ignori se crează decepție. Nu știu, în România s-au mai făcut niște referendumuri. De pildă, Traian Băsescu a convocat în 2009 un referendum pe marginea numărului de parlamentari și atunci o majoritate covârșitoare de români a spus că vrem 300 de parlamentari maxim. Nu le-a păsat celor care au fost în Parlament de chestia asta și acum mulți sunt sancționați din pricina asta. Vreau să zic că atunci când recurgi la această cale a controversei, a confruntării, a referendumului, tragi alte concluzii. Pactul este alternativa la asta. Pactul este compromisul pe care îl fac toate părțile politice care spun: „Cedăm în această privință, pentru că e interesul național.” E normal într-o societate să existe puncte de vedere diverse, unanimitatea e nefirească, dar, în fine, căile sunt ale fiecăruia și acum vor trebui găsite niște compromisuri în politica democratică.
– E un risc calea referendumului?
– Știți, există țări care practică referendumul frecvent, Elveția e campioană. Mai mult de jumătate din toate referendumurile făcute vreodată au fost organizate în Elveția. Sunt țări care fac rar referendum. De pildă, britanicii au făcut 2 referendumuri: unu când au zis vrem sau nu să intrăm în Uniune și a ieșit „Da” în 1973 și altul când au zis vreți să mai rămânem, două au făcut. La referendum riscul e că n-ai decât „Da” sau „Nu”, nu există „gri-uri”. Se spune despre democrație, în general, că e un regim al „gri-urilor”, pentru că ai diverse nuanțe, diverse tabere, unii mai la stânga, alții mai la dreapta, alții mai la ecologie și alții mai neecologici, alții mai cu protecție socială, alții care nu iubesc protecția socială, alții cu mai multă libertate economică, alții care vor să o limiteze. Și se zice că toate taberele astea alcătuiesc variante de „gri-uri”. Și democrația, unii spun chiar că e plicticoasă, că sunt prea multe „gri-uri”, depinde și de culturile politice. Sunt țări în care toate aceste „gri-uri” sunt puse împreună prin compromisuri foarte largi. Elveția, iarăși ca s-o citez, sau țări precum Olanda sau Belgia, sunt țări unde partidele acoperă un segment foarte restrâns din societate și guvernele se fac punând la un loc multe, cât mai multe din aceste segmente. Și altele unde ai două mari partide și unii sunt la putere, alții în opoziție.
– Credeți că România pe drumul ăsta spre Europa a greșit pe undeva? Și ce am putea noi învăța din greșelile voastre?
– Hai să spunem lucrurilor pe nume. România intrată în Uniunea Europeană este o țară mult mai prosperă, e mult mai productivă, e o țară cu mult mai multă libertate. Deci, e un câștig enorm.
– În drumul acesta spre Europa, cum să facem noi să evităm hop-urile?
– În fine, eu cred că Moldova are șansa să facă un parcurs de negociere la fel de scurt ca al României. Eu cred că în 4 ani Moldova poate să termine negocieri și să fie acceptată. Sigur că depinde de ceilalți europeni. Ar putea să fie o ceva de învățat din experiența românească, ar trebui să fie niște negociatori care să se uite nu doar la momentul prezent, ci să aibă capacitatea de a proiecta viitorul. Când discuți, de pildă, politici agricole, cum vreți să fie agricultura Moldovei nu acum sau în 5 ani, dacă intrăm în 5 ani, ci peste 15 ani. Ce vrem să mai producem în Moldova și cum? Vrem să facem conserve sau vrem să vindem produse, să facă alții conserve? Vrem să cultivăm castraveți sau vrem să producem lapte mai mult? Deci, sunt alegeri de făcut. Dau niște exemple foarte, foarte banale, dar politicile despre asemenea chestiuni, la fel în politici energetice, politici de transport… Ce vrem să facem? Vrem să facem transport pe cale ferată, care mai ecologic sau vrem să facem autostrăzi?
– De noi depinde, de viziunea noastră…
– Da, dar acestea sunt alegeri. Da, mai trebuie ceva și aici, iarăși din experiența României, ar trebui de învățat, că n-am făcut prea bine. Trebuie să aveți ambasadori buni în țările membre ale Uniunii Europene, sunt câteva țări unde Moldova nu are ambasador rezident, țări care sunt acoperite din alte capitale, dar toți oamenii ăștia trebuie să fie foarte buni, să prezinte avantaje.
– Oamenii noștri să prezinte acolo…
– Da, diplomații care sunt post trebuie să meargă în Parlament la toate grupurile politice de acolo și să le spună iată de ce Moldova trebuie să fie în Uniunea Europeană. Acestea sunt avantajele pe care le vedem, dacă o să fim și noi europeni, asta o să fie plusul pentru Europa. Asta trebuie să facă toți acești ambasadori.
– Trebuie să comunicăm…
– Ce să comunicăm, trebuie să explici. Domnule, aceasta este țara, acestea sunt dorințele noastre, astea sunt avantajele, acesta e plusul cu care venim. Că asta te întreabă. Te duci, nu știu, la ecologiștii din Finlanda, te întreabă, păi de ce se intre Moldova, trebuie să știi ce să-i spui ecologistului. Te duci la conservatorii din Danemarca… Știți că în Parlamentul European, am fost acolo 10 ani, cum ați amintit, sunt 200 de partide politice, 200. Atâtea sunt, că sunt atâtea țări, 27 de țări, în fiecare e un peisaj politic, cum am spus „gri-urile” alea. Fiecare ambasador din țările membre ale Uniunii Europene trebuie să meargă la toate aceste partide care au reprezentare în Parlamentul European din țara respectivă ca să le spună: Fraților, uite asta e Moldova, ăsta-i argumentul nostru. Dar pe toți trebuie să-i frecventezi, nu te duci doar la cutare ministru. Deci astea sunt lucruri care trebuie făcute și, din nou, dacă ne uităm nu triumfalist la experiența României, ci cu luciditate, acesta e un lucru de făcut. Sfaturile acestea două mi-aș permite să le dau. Oamenii ar trebui, cei care negociază și politicieni care își doresc asta, să se gândească ce facem și peste 15 ani, odată Intrați, cum arată țara atunci și, doi, ambasadori calificați care să fie capabili să vorbească cu toate taberele politice. Pentru că, vedeți, în fiecare din Parlamente se va vota. Deci Moldova negociază, se semnează tratatul, după care asta se ratifică în Parlament. Unii au propus referendumuri în anumite țări, de pildă, ca să blocheze Turcia, pe care mulți n-o vor, au zis facem referendum, oricine intră. Hopa! Și atunci trebuie să te duci să le spui celor din toate taberele politice, ca ei să-și convingă alegătorii. Și vedeți în puține programe politice ale partidelor europene să figureze extinderea. Ori dacă nici tu care îți dorești să fii acolo, nu te duci să vorbești cu ei, ei n-o s-o inventeze.
– Dumneavoastră mi-ați răspuns deja la câteva întrebări și acum eu… Ați anticipat și ne-ați răspuns la câteva întrebări, Din postura dumneavoastră de fost europarlamentar, de acolo din interior, în ce măsură se ține cont de interesele țărilor așa-zise micia, ale noilor membri?
– Aceasta este o întrebare foarte bună. Eu am fost raportorul Parlamentului pentru două țări mici, foarte mici. Islanda cu 330 de mii de locuitori. Până la urmă, ei nu au mai vrut, au negociat și pe urmă s-au supărat. Am fost și negociator pentru Bosnia și tot astfel: Doamne, o să intrăm acolo și ce o să fie? Păi, vă dau câteva exemple. Știți cine e președintele Parlamentului European? Doamna Metsola, Metsola vine din Malta. Malta are 6 deputați în Parlamentul European. Când eram eu erau 751, acum sunt mai puțini. Deci, cineva care vine dintr-o țară care nu are decât 6 poate să devină președintele unui Parlament, instituția reprezentativă, este singura instituție unde oamenii sunt aleși direct, cu 700 și ceva de deputați. Comisarii din țări mici, din Cipru, din Malta, iarăși, Irlanda, țări mai mici, au ocupat de-a lungul timpului poziții extrem de importante. România, care a fost a 7-a, acum e a 6-a țară ca dimensiune după ce au ieșit britanicii, a avut portofolii importante, portofoliul agriculturii, care este unul dintre cele mai bănoase, la fel, portofoliul dezvoltării regionale. Europa e tocmai acel tip de comunitate politică în care minoritățile sau țările mici sunt pe picior de egalitate și au aceleași șanse, ca tocmai unul din principiile Uniunii este non-discriminarea. De asta, odată intrată în Uniunea Europeană, poți să mergi, de pildă, ca tânăr să studieze oricare stat membru.
– Ce facem cu euroscepticii? Îi băgăm în seamă, discutăm cu ei sau ne axăm atenția pe cei nehotărâți?
– Europa este o comunitate care își asumă diversitatea, e nefirească unanimitatea, cum spuneam. Și cu euroscepticii trebuie să existe un dialog și confruntare foarte sănătoasă. Vedeți, ne acceptăm că economia-i bună dacă există concurență, nu? Economiile libere sunt economii unde e concurența cea mai puternică, nu? Și cel mai bun produs se impune, validarea e de la consumatori. Concurența e foarte sănătoase și în politică, pentru că, iarăși, de asta avem pluralism și nu partid unic. Și opiniile acestor partide trebuie să fie diverse și sigur că nu poți să respecți opinia cu care nu ești de acord, dar omul care susține această opinie trebuie respectat pentru că demnitatea umană nu e afectată de opinie. Deci, trebuie să ai capacitatea de a dialoga cu cei care nu sunt de acord cu tine. Prima dată când eu am votat în România, în 1990 am votat pentru un candidat care nu a ieșit președinte. Trăise din 1938 în Anglia, Ion Rațiu îl chema, era un gentleman, a candidat pentru țărăniști. Și el a rămas în memoria publică, știți, nu multe fraze spuse de politicienii rămân în memorie, dar ce a spus el a rămas. Și ce a zis în acea campanie? „Mă voi bate toată viața pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine.”
– E posibilă o absorbție a fondurilor europene fără o justiție sănătoasă?
– Da, s-au văzut cazuri, dar asta nu e sănătos pentru că, pe de o parte, unii își pierd libertatea, fiindcă sunt prinși până la urmă. Adică justiția nu e sănătoasă, dar într-un moment dat se însănătoșește și e doar o chestiune de timp să trimiți un pungaș după gratii. Și, în general, cred că e bine să fii chibzuit cu banii publici. Pentru că, în general, corupția se folosește de bani publici, adică sunt cei care spoliază statul, cei care ajung să fraudeze și să se îmbogățească în mod ilicit. Deci, e mai sănătos și mai bine pentru toată lumea, pentru că nimeni nu-și dorește să-l vadă pe cineva dincolo de gratii, dar dacă încalcă legea, trebuie să ajungă acolo. La noi, mulți au crezut în România și asta, apropo, e chiar o lecție, mulți au crezut că dacă vor conduce o bună negociere, vor fi iertați de păcate.
Acest material jurnalistic este realizat în cadrul proiectului „Promovarea avantajelor aderării Moldovei la UE prin exemplul experienței României”, finanțat de Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova. Conținutul acestui material jurnalistic nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova.
